Fragmente din…

Fragmente din Capitolul 12 – Împlinirea completă a individului

Șapte zile, șapte minuni ale lumii, șapte chakre, în șapte zi-le se spune că Dumnezeu a făcut lumea, șapte note muzicale, șapte culori în spectrul luminii albe, șapte mari grupe atomice. Lista poate continua: șapte continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Antarctica, Asia, Australia, Europa), șapte mări (Marea Adriatică, Marea Mediterană, Marea Nea-gră, Marea Caspică, Marea Arabiei, Golful Persic şi Marea Roșie), șapte mari înțelepți ai lumii (Cleobulus din Lindos, Solon, Chilon din Sparta, Bias din Priene, Thales din Milet, Pittacos din Mytilene, Periandru din Corint), șapte paragrafe în rugăciunea Tatăl Nostru. În poemul lui Shakespeare „Cele șap-te veacuri ale omului”, din piesa ,,Așa cum îți place”, apar șap-te vârste ale omului: 1. Copilăria, 2. Perioada școlară, 3. Ado-lescența, 4. Tinerețea, 5. Evul Mediu, 6. Bătrânețea, 7. Bătrânețea extremă.

Fragmente din Capitolul 9 – 2020-2

Bucățică cu bucățică, corpul spiritual începuse să i se de-zintegreze. Prima dată mâinile i-au dispărut în totalitate, ulte-rior, corpul iar spre final, picioarele și capul; mai erau cele ce se mai vedeau. Treptat, și acestea deveneau din ce în ce mai transparente până când doar labele picioarelor mai erau cele ce se mai vedeau pășind. Iar, într-un final, dispărând și ele la rân-dul lor. Spiritul lui Nigel a început acum să se contopească cu Universul, să se amestece cu materia din spațiul infinit. Simțea că este parte din această imensitate, că face parte dintr-o armo-nie mai mare decât el însuși. Toate frontierele dintre el și Uni-vers păreau să se estompeze, să dispară, lăsând loc unei simțiri intense de conectare și unitate.

De îndată ce portalul s-a deschis, Nigel s-a trezit într-un peisaj dezolant și sumbru, care amintea de o lume de neliniște și suferință unde a constatat că nu era nimeni de față. În jurul său, se înălțau stânci aspre și arse de flăcări, iar cerul era acoperit de nori negri și amenințători. Fiecare pas pe care îl făcea era însoțit de o senzație puternică de căldură sufocantă și un miros înțepător de sulf. A înaintat cu greu dar a ajuns în fața porților. Era puțin confuz, nu înțelegea de ce erau porți, în ambele părți nu se continua nici un gard. În clipa în care a trecut prin ele, o undă puternică de frig și suferință a trecut prin el. Cu toate acestea, înălțându-și curajul și ambiția a pășit înainte și a continuat să meargă într-un spațiu parcă infinit.

Drumul l-a condus prin labirinturi întunecate, a trecut prin diferite niveluri și pe măsură ce mergea, pașii i se lipeau din ce în ce mai tare de o textură pe care nu o putea asocia cu nimic. Lumina își scădea treptat din intensitate, devenea din ce în ce mai difuză, căpăta o nuanță combinată din negru și cenușiu. Nu mai putea recunoaște nimic, doar se adâncea din ce în ce mai mult, tot ce putea să vadă în jurul lui era decât un negru, atât de accentuat încât îți dădea senzația că îl poți atinge. Pe deasupra lui, un sunet de aripi ce loveau aerul se mai auzea ocazional. Toate simțurile îi erau parcă alterate, nimic din ce era obișnuit nu mai era acum valabil. Vederea îi era modificată, era capabil să vadă la trei sute șaizeci de grade în jurul lui. Toate simțurile i se accentuaseră, erau duse la extrem, orice gândea și simțea era nevoit imediat să și exprime. Nu mai existau filtre, era emoție pură, ca o oglindă. Înaintea lui, întunericul a început să se disperseze, a început să realizeze spațiul în care se afla, îl vedea infinit. Drumul pe care a venit brusc s-a terminat și tot ceea ce vedea în față era un gol imens fără fund. Era la marginea unei prăpăstii de unde s-a și auzit un șuierat puternic de vânt care a dramatizat întreaga scenă. S-a uitat mai bine în întuneric și a văzut la nivelul picioarelor lui milioane de pietre cubice negre și lucioase plutitoare. Acestea erau masive de dimensiuni aproximativ de cinci x cinci metri, poziționate neordonat dar cu o logică în același timp.

Deasupra pietrelor, pe pereții laterali, în stânca de culoare maro închis, se aflau săpate închisori cu porți metalice negre. Pentru orice entitate care nu putea zbura, era imposibil să-și părăsească temnița. Cu toate acestea, de data aceasta, ceva părea diferit. Toate porțile erau descuiate și deschise în exterior, lăsând în spate celule goale. În timp ce traversa pietrele, ceva i-a atras atenția. Pe deasupra încăperilor, siluete negre aproape umane, cu aripi asemănătoare liliecilor pluteau observând zona. Până în acel moment a crezut că era singur într-un loc pustiu, dar nu era deloc așa, încă de la intrare a fost urmărit, dar din cauza întunericului, nu a putut distinge nici o formă. Pur și simplu până în acel moment a mers în neant. Sărea de pe o piatră pe alta, iar din când în când se mai oprea să admire toate acele închisori și îi era greu să înțeleagă cum un spirit putea să fie întemnițat pentru veșnicie într-un asemenea loc.

Era liniște, brusc un sentiment de alertă l-a cuprins. La capătul pietrelor un negru acoperă din nou tot Iadul, fără a mai putea distinge nimic în jurul lui. Traseul devenea din ce în ce mai complicat, de data aceasta trebuia să parcurgă drumul pe pietrele plutitoare dar pe întuneric. Era aproape imposibil ca cineva să le distingă. Din fericire, nu a trebuit să parcurgă mult până să ajungă cu picioarele din nou pe acel material greu de asociat cu ceva. Mers în neant. După un timp petrecut în acest fel, fără să poată distinge nimic în jurul lui și cu o senzație că poate pica oricând în gol. Brusc în întuneric, la o distanță considerabilă, în fața lui apare o lumină care a apărut ca din neant. Pe măsură ce se apropia de ea, devenea din ce în ce mai radiantă. Orbitor. Când vederea i s-a ajustat, Nigel l-a zărit în spatele luminii pe Mântuitor, parcă apărut din acea strălucire divină, îmbrăcat în veșminte albe imaculate, lungi până la nivelul gleznelor, iar lumina îl învăluita în continuare. Se apropia de El și atunci a constatat, pe ce a pășit de la intrare până în acel prag. În tot acest timp, el a mers pe un drum format dintr-o combinație de noroi, pământ și smoală, alături de alte texturi organice. Închisorile din stâncă erau încă prezente dar mai rare și diferite. Acestea, față de cele de la intrare erau mai mici și nu aveau porți.

Drumul s-a încheiat, iar Nigel se vede din nou nevoit să parcurgă traseul format din pietre cubice plutitoare. La aproximativ treizeci de metri distanță, Iisus plutește deasupra lor. Sub el, toți cei întemnițați îl ascultă. Demonii survolează în jurul lor, dar niciunul nu îndrăznește să intervină. Prezența Lui pare să-i țină în frâu. Toți stau acolo și doar observă. În depărtare, Nigel zărește în spatele unei stânci un spațiu săpat, în care lumina nu putea pătrunde. Vrea să se uite mai atent și reușește să distingă o pereche de ochi galbeni care strălucesc, dar imediat simte o respingere puternică. Simte că nu este binevenit acolo. Odată ajuns lângă El, plutind pe una dintre pietre, deasupra spiritelor decăzute, Îl vede cum le propovăduiește pentru a-i trezi din somnul lor spiritual și de a le da prilejul să opteze liber pentru libertatea lor.